Între două aeroporturi...

Drumul cu avionul poate fi o aventură - sau măcar un prilej de a privi în jur și de a face tot felul de evaluări cantitative și calitative, mai mult sau mai puțin vesele.

Pentru mine, drumurile cu avionul sunt o plăcere dintotdeauna, încă de când, pe la vreo 7-8 ani, am mers prima dată, cu tata, la bunici, la Timișoara (ce coincidență!) Avionul era o vechitură, dar zborul m-a entuziasmat atât de mult, încât i-am rămas fidelă toată viața.

Au fost și momente mai grele - un zbor spre Freiburg, la cinci zile după operația de tiroidă (chiar așa! medicul mi-a spus, ulterior, că am făcut o nebunie). Și o situație recurentă - atunci a fost pentru prima dată când am călătorit în preajma unui ministru al sănătății. O doamnă între două vârste care, oricum, nu m-ar fi ajutat în cazul în care mi-ar fi fost rău. Dar doar ideea în sine mi-a dat siguranță - și a funcționat.

2023 - zbor spre Timișoara. Două rânduri mai în față - ministrul actual al sănătății... Pare mai bătrân decât la TV și se uită discret în jur, testând reacția celorlalți călători. Reacția nu există - fiecare își vede de ale lui, ne grăbim să ne așezăm bagajele, să ne pregătim de scurta călătorie de numai o oră.

La Timișoara, ieșind din aseroport, m-am întrebat dacă să chem un Bolt sau să iau unul dintre multele taxiuri (albe și curate) înșirate pe platformă. Am decis pentru taxi și o conversație plăcută cu șoferița care mi-a povestit despre imaginea (cam palidă) a orașului desemnat Capitală Culturală în 2023.

Adevărat. În anii trecuți pulsa de viață, centrul (între Catedrala ortodoxă și Operă) avea sute de decorațiuni, târguri, turiști. Acum - totul curat, clădiri renovate... și prea multă liniște.

Între cele două zboruri - conferința despre care am vorbit deja.

Apoi, duminică, revenirea acasă. Din nou la aeroport, de data asta pe drumul spre casă.

Zbor spre casã, Timisoara-Bucuresti.

Zbor de lenesi, la 14.20 - si tocmai de aceea mai interesant...

Peisajul multicultural perfect, in sensul aglomerãrii, in spațiul finit al sãlìi de asteptare, a unei multitudini de personaje din zona culturii. Unii - cultura de top. Alții - din zona de mediu interes.

Si restul - noi, ceilalti pasageri cu amintiri, copii cuminti, plictiseala fara internet... et caetera.

Flancatã, pe de o parte, de I-M N ( vocea filmelor pe video, acum fârã subtitrãri hazoase) şi pe cealaltă de MB ( fara Andrii Popa) imi cumpãr sticla de apă si un croisssant si astept îmbarcarea.

Ea si-a cumpărat tot un croissant, dar si un teanc de pachete de țigari. Nu mănânc sare - spune - si scoate din geantă un recipient cu boia, pe care o presară pe croissantul-sendvis. Eu imi beau, tacticos, prima cafea pe ziua de azi si ronțăi un melc cu stafide.

Sosesc întăriri - câteva doamne editorialiste ( nu editoare) sosite de la niste lansări de carte din zilele trecute. Se bucură că vor călători împreună, schimbă impresii.

Nu trece mult si apar intariri din cinematografie - figuri pe care le recunosti de prin seriale, privind falnic in jur, ca pentru recunoastere. Salută, așteptând răspuns; zâmbesc, așteptând să li se zâmbească.

Apare si MB cu o șapca peste ochi si ochelari. Se opreste in fața mea si mă priveste atent. 30 de ani prea târziu, ca să zic asa.

Se aseaza la un scaun distanță (conform regulilor din pandemie) si mă frapează, ca de obicei, ce bine seamănă cu vărul meu de la Brasov. La toate vârstele.

Confirmarea identitãții vine imediat, cãci vorbeste la telefon si urechea mea perfectã nu greseste (aproape) niciodată.

Din când in când imi arunca o privire pe furis. Si el vrea o confirmare? Sau poate că semăn si eu cu cineva? ( cu mine, cea de acum ceva ani, când cântam in cenaclul Flacara... ).

Ne îmbarcăm. Bilete VIP au doar figuranții cinematografici, restul stăm unde ne-am ales la ceck-in. Doamna I-M N ține un ghiveci în brațe, cu grijă să nu i se întâmple ceva. Mai ales că acest avion e mai mic decât cel de la sosire, stăm precum copiii în bănci, aliniați, câte doi pe fiecare parte.

MB s-a pierdut pe undeva, prin spatele avionului, ascuns de cozorocul șepcii. Nu l-am mai văzut până la București.

Drumurile lungi sunt mai ofertante pentru orice psiholog. Dar, într-o oră, ce să observi mai întâi? Nici nu apuci să mănânci sendvișul cumpărat din aeroport, la suprapreț și să bei ceva apă, că ai și ajuns acasă...