Despre comunicare - altfel

Cu două luni și două zile în urmă am decis să deschid - temporar - un jurnal. Totul a pornit de la nenumăratele fațete ale comunicării pe care le descopăr aproape zi de zi, în numeroasele interacțiuni pe care le am cu lumea, pe toate planurile. Uneori, comunicarea funcționează perfect - alteori nu.

De ce? Cine e de vină (dacă poate fi vorba de o vină)? Ce lipsește sau ce e superfluu? Există soluții simple, cu aplicabilitate imediată?

S-a nimerit să fie o perioadă în care spațiul meu de comunicare s-a extins simțitor. Am (re)început activități noi, am cunoscut oameni noi, am fost mai activă pe rețelele de comunicare, am circulat prin locuri unde nu mai fusesem demult, am adunat și am dat deoparte și - mai ales - mi-am pus tot mai multe întrebări legate de comunicare.

Privind în urmă, oferta a fost impresionantă, iar rezultatele, uneori așteptate, dar de cele mai multe ori uimitoare. Le voi scrie aici sub formă de concluzii - chiar dacă tonul lor va fi mult mai blând, mi diplomatic decât ceea ce am scris, pas cu pas, zi de zi în acest jurnal. În fond, revelațiile vin când nu te aștepți, dar în mod sigur atunci când ești pregătit pentru ele.

Mă mândresc de multă vreme cu faptul că sunt expert în comunicare - orice ar însemna asta. Predau și scriu despre asta frecvent. Dar, în viața de toate zilele, e destul?

Așadar, iată întrebările de la care am pornit: Cum comunic (cu variabile în funcție de mediul folosit)? Ce anume (dacă) trebuie schimbat - și în funcție de ce?

Da, scrisul este și el o formă de comunicare - fie doar cu sine (în cazul unui jurnal), fie cu ceilalți, în diferite tipuri de interacțiune. Jurnalul este cel mai intim tip de comunicare, dar și spațiul sincerității totale, rolul lui fiind fie de a înregistra evenimente, fie de a clarifica tot ce e neclar, nedefinit, neîncheiat în modul în care abordăm fiecare experiență în parte. Este ca și cum te-ai afla, zilnic, în fața unui psiholog tăcut, dar care te incită să te dezvălui fără mască.

Comunicarea are, desigur, o importantă componentă social-culturală. Alegerile pe care le facem sunt o formă de comunicare. Există tipare comportamentale moștenite, care se îmbogățeesc pe parcurs, în funcție de mediul în care ne dezvoltăm, de cei ce ne înconjoară și influențează, de generație și de forma prin care ne transmitem intențiile celorlalți.

Au fost momente în care mi-am comunicat, mie însămi, lucruri importante despre mine - încredere, acceptare, forța de a supraviețui - ca în participarea la Race for the Cure, cursa caritabilă în beneficiul femeilor bolnave de cancer. După o vreme a venit și reversul - o știre zărită întâmplător pe net mi-a răscolit siguranța în toate cele de mai sus, punându-le în balanță.

Știu - sunt un om uneori dificil. O combinație complicată între „the mischevious Monkey” și rigoarea (fragilă) a Balanței. Dar am o mare capacitate de adaptare la orice context - ceea ce contează mult în comunicare.

Dar oare ceilalți percep întotdeauna lucrurile așa cum le simt sau le știu eu?

Evident că nu - iar cele două luni înscrise în jurnal sunt dovada.

Uneori „coabităm” în situații neobișnuite și normele morale sau sociale în care credem ne împiedică să rostim cuvinte ce pot fi dureroase - dar necesare. Trăirile intense nu fac obiectul interesului celor din jur. Totuși, relațiile se creează și se întăresc tocmai prin comunicare - pe orice căi: față în față sau în mediul virtual; prin cuvinte sau subînțelesuri; prin gesturi sau privire; dar, mai ales, prin reacția (imediată sau amânată) la gesturile și cuvintele celor din jur, mai ales atunci când ele rănesc profund.

Un alt exemplu: teatrul. Și el este o formă major de comunicare - a actorului cu sine și cu spectatorii; a spectatorilor, prin reacțiile imediate la ceea ce văd. Decorul (minimalist în ultimii ani) ajută și el la înțelegerea mai directă a mesajelor. Am fost de câteva ori la teatru în această perioadă și am avut reacții diferite - de implicare imediată sau de respingere; de căutare a sensurilor ascunse (pentru că ele chiar existau); de dezamăgire sau, dimpotrivă, de încântare.

În aceste două luni și două zile, parcă în consens cu ceea ce am reînceput acum mai bine de jumătate de an, am descoperit în mediul virtual o mulțime de „guru” esoterici autoproclamați, majoritatea inspirându-se unii de la alții (fără să recunoască sursa) și care încearcă, insistent, să te atragă de partea lor, într-o lume a nesiguranței, a așteptării, a dorinței perfect umane de a ști mai devreme ce te așteaptă în viitor. Selecția nici nu e așa de dificilă - puțini sunt cei convingători, dar și de la aceia te aștepți la o comunicare directă onestă, fără întreruperi egoiste, fără false oglinzi - mai ales atunci când chiar îi cunoști personal. Și e imposibil să nu fii, măcar din când în când, dezamăgit.

Au fost și zile în care, în doar câteva ore, am trecut de la relaxare la speranță, satisfacție și dezamăgire - toate pe fond de comunicare. Poate că greșeala mea cea mai mare este că mă aștept ca oamenii să comunice după aceleași reguli în care cred eu. Și totuși, majoritatea oamenilor cu care interacționăm - familie, prieteni, cunoștințe întâmplătoare, necunoscuți sau amici virtuali - au, fiecare, reguli proprii de comunicare. Sau sunt total indiferenți la orice regulă și reacționează după impulsuri egoiste.

Foarte posibil, ceea ce considerăm a fi comunicare se bazează pe iluzii. Ele sunt bune - până la un punct. Sunt un semn de creativitate, o încercare de împăcare cu sine, de imaginație - dar trebuie să se încheie acolo unde începe viața reală.

Pentru mine, muzica este forma perfectă de comunicare, în orice moment și orice context. Dar stagiunea la Ateneu s-a terminat și concerte pe care chiar să mi le doresc sunt puține - mai ales când majoritatea se întâmplă pe stadioane, la 40 de grade Celsius la umbră.

Dar mai există și un alt fel de muzică - disonantă fără a fi stridentă, dar care îți pune la încercare simțurile pe care ți le răscolește, pretinzând că le calmează. Am încercat să ascult muzică pentru meditație, dar nu am rezistat mai mult de zece minute. Ar fi trebuit să îmi transmită vibrații, să creeze o empatie dincolo de spațiu și timp. Dar mie nu mi-a comunicat nimic. Cred în armonie când e vorba de muzică - iar aici disonanțele se înlănțuie coerent, da, dar armonia care pe mine mă face să vibrez lipsește. Comunicare ratată, așadar.

Acum, câteva concluzii.

În cele două luni și două zile am descoperit multe lucruri în plus față de ce știam, despre cum / de ce comunic eu însămi și mi-am pus întrebări despre felul în care comunică (nu doar cu mine) cei din jurul meu.

Felul în care acționăm sau vorbim e menit să trezească o reacție, un răspuns - care uneori vine, alteori nu. Fie cuvintele nu au fost cele potrivite (sau tăcem când trebuie să vorbim), fie ceilalți nu sunt dispuși să le asculte.

Mi s-a întâmplat câteodată, de-a lungul vieții, să fiu deschizător de drumuri - în plan profesional, social sau personal. O viață întreagă de aventură (întreruptă din când în când), explorare, cunoaștere, conexiune. Trăiesc prin mine și mă dezvolt prin prieteni - puțini dar foarte buni - și cunoștințe de la care mereu învăț câte ceva, indiferent dacă situațiile de comunicare cu care mă confrunt sunt pozitive sau nu. Comunicarea marchează și nevoia permanentă de evoluție - cel puțin în cazul meu. Pentru alții, comunicarea este doar o formă de interacțiune convențională, utilă fără pretenții.

Comunicarea mai înseamnă și toleranță - dar ea trebuie să vină din ambele direcții. Implică receptivitate și un grad, cât de mic, de interes. Și am constatat, a câta oară, cât de mare este diferența de percepție a fiecăruia dintre acești termeni, între generații. Nu judec, doar constat. Timpul schimbă lucrurile, iar tehnologia creează niște automatisme (diferite la generații diferite) care schimbă tot. Și nu întotdeauna în bine.

Orice element sau formă de comunicare ne transmite ceva, dar contează mult și felul în care o interpretăm - cu acordul deplin al minții noastre. Și atunci vine momentul pentru un detox relațional. Suntem capabili să acționăm astfel? Sau, mai exact, știm să comunicăm, pe canale văzute și nevăzute, nevoia unui astfel de detox? Vom fi înțeleși corect - noi și deciziile noastre?

Așadar, nu pot spune cu precizie dacă a fost un experiment reușit sau nu. În cele două luni și două zile am trăit bucurii nemăsurate și am fost răscolită dincolo de orice limită - iar comunicarea nu le-a putut explica pe toate. Sunt oameni (mulți) care nu realizează (sau nu-i interesează) că, de fapt, comunicarea ar trebui să ia naștere din respect față de celălalt.. Confirmările vin rar - și nu întotdeauna așa cum ne așteptăm.

Și - da, rănile profunde produse de comunicarea incompletă, eronată, desincronizată, ratată se vindecă foarte greu.