Publicăm. Unde - și ce anume publicăm?

Când vine vorba despre publicare, traducătorul se gândește, în primul rând, la apariția numelui său pe coperta interioară a unei cărți, fie ea de literatură, fie de non-ficțiune. Este un mic ideal al fiecărui traducător, indiferent de specializarea sa. Un moment important, ținând cont de faptul că acest obicei există doar de vreo sută de ani - până atunci, nimeni nu era interesat să scrie / să afle numele traducătorului, care rămânea, definitiv, anonim.

Cât de greu este, totuși, pentru un tânăr traducător, să-și vadă numele pe copertă? Și ce alte variante de publicare mai există?

Editurile, indiferent de domeniul lor, nu acceptă traducători doar pe baza unei diplome. În general, este nevoie de recomandarea unui profesor, de un stagiu (internship) plătit sau nu, care se convertește în practică - dar și în experiență personală - și, dacă aceste etape au fost trecute cu bine, de un test de traducere. De obicei, acesta constă în minimum 5 pagini dintr-un volum ce urmează să fie tradus, iar un redactor de carte are ultimul cuvânt în acceptarea - sau nu - a doritorilor.

Chiar și traducătorii cu experiență (cu un număr, oarecare, de cărți deja traduse) trebuie să dea test - mai ales dacă iau legătura, pentru prima dată, cu o altă editură decât cea / cele cu care au colaborat deja. Este normal - fiecare editură are standardele sale, iar verificarea este făcută de către ochiul și mintea umană. Stilul traducerii contează, în măsura în care acesta se pliază pe dorințele redactorului și, în general, ale editurii. O chestiune de orgoliu, poate - dar e vorba de păstrarea unui standard deja recunoscut de către cititori.

Test se dă și în cazul editurilor noi, care doresc să se lanseze pe piață și au nevoie să-și formeze un portofoliu de traducători fideli. În general, ele caută o zonă de nișă mai puțin acoperită și acceptă să plătească ceva mai mult (măcar la început) pentru a-și asigura serviciile unor traducători buni pe termen lung. Aici, singurul risc este ca editura să nu facă față cerințelor pieței și, la un moment dat, să dea faliment - și, eventual, să nu își mai poată plăti traducătorii.

Traducerile nu se fac niciodată doar pe vorbe. Trebuie să existe un contract scris și semnat de ambele părți, care să specifice clar obligațiile și drepturile fiecăruia. Riscul de a fi păcăliți există, iar studenții mei mi-au vorbit despre „teste” date unor potențiali angajatori găsiți, de exemplu, pe Facebook. Multe pagini traduse și un refuz ulterior - pentru că, de cealaltă parte a ecranului, se află cineva care folosește aceste „teste” drept traduceri publicabile.

Și - da, mai există și tradiția profesorilor care, la orele de practică, propun studenților texte de tradus pe care ulterior le publică (după o revizie) sub nume propriu. Tradiția asta e veche - în vremea facultății, cu toții „învățam” cum să alcătuim un dicționar. Noi făceam întreaga cercetare, apoi cineva publica dicționarul, omițând să treacă pe copertă numele studenților participanți la cercetare.

Mai există și alte variante de publicare?

Evident, da. Mulți cred că e suficient să traduci pentru a avea o carieră de succes. Totuși, ca în orice domeniu, cercetarea individuală are rolul ei - și mă bucur să văd că tot mai mulți traducători participă la conferințele dedicate lor și chiar susțin prelegeri în care vorbesc despre această frumoasă meserie. Și nu mă refer la profesori - pentru care cercetarea face parte din pachetul complet al carierei, împreună cu activitatea didactică - ci de traducători, sau chiar interpreți, care, sub auspiciile Direcției Generale de Traducere (DGT - în Uniunea Europeană) sau ale altor foruri similare, în America de Nord sau Australia, de exemplu, organizează forumuri, simpozioane și conferințe pentru cei asemenea lor - pentru a-și împărtăși experiența, pentru a se informa cu privire la tehnici și tehnologii noi de traducere, pentru a cunoaște alți traducători, din orașe sau țări diferite. De obicei, aceste relatări sunt grupate în volume dedicate fiecărui eveniment în parte, în care fiecare traducător devine și autor.

Sfatul meu? Să traduci este o plăcere; să scrii despre ceea ce descoperi prin cercetare personală este o bucurie, mai ales atunci când publicațiile care îți girează opiniile sunt tot mai prestigioase. Și astfel, traducătorul are șansa să devină o voce de care să se țină seama.