Muzică și traducere

Acum câteva săptămâni promiteam să scriu, cândva, și despre muzică. Prilejul s-a ivit acum - deși nu așa cum plănuisem...

Acum câteva zile (miercuri 10 mai - o zi istorică importantă pentru români) am revenit la Opera Națională din București pentru un spectacol deosebit: varianta din România a musicalului meu preferat, Phantom of the Opera. Muzica aparține magicianului Sir Andrew Lloyd Webber, cu versuri de Charles Hart. Libretul - adică un aranjament specific pentru muzică - aparține lui Richard Stilgoe și aceluiași ALW.

Pentru varianta din România, conducerea Operei Naționale a apelat la o echipă britanică - iar asta a avut drept efect un montaj spectaculos, o replică meritorie a extraordinarului original de la Her Majesty's Theatre, pe care l-am văzut și eu, în august anul trecut.

Revenind la Opera Română, recunosc că am luat loc în lojă cu aceeași emoție pe care o simt de fiecare dată când vine vorba de Phantom. Purtam în piept pin-ul amintire de la Londra care, cumva, se lipește de mine ca pielea imaginară a personajelor de pe scenă. O parte dintre speranțele mele s-au adeverit, dar o altă parte....

Să le luăm pe rând.

Distribuția - cu multă promovare în media - îl are pe Adrian Nour , o voce remarcabilă a unui actor foarte bun, în rolul Fantomei și pe Irina Baiant în rolului Christinei. Există trei momente pilon în acest musical de excepție: căderea candelabrului (spectaculoasă și preluată după un eveniment real, petrecut la Opera Garnier din Paris) care are rolul unui șoc intenționat asupra spectatorului, menit să-l „prindă” cu trup și suflet în desfășurarea acțiunii; aria Angel of Music (duet între Fantoma și Christine) și, în sfârșit, Masquerade (Bal Mascat), partitură pentru cor.

Două din trei poate să pară suficient, dar nu este. Masquerade a sunat perfect, impresionant, emoționant. Căderea candelabrului m-a făcut să tresar din nou, deși știam ce urmează să se întâmple....

Angel of Music, însă... un Nour implicat, vibrant nu a putut șterge impresia vocii hârșâite a Irinei Baiant și - mai ales - acea notă Mi6 (adică cea mai înaltă notă mi pentru orice soprană) a fost.... ÎNREGISTRATĂ. Nu mă așteptam.

Gustul amar s-a prelungit (în ciuda bucuriei de a fi prezentă, din nou, într-o sală de spectacole în care se joacă Phantom) pentru că, dincolo de muzică, nu pot uita că sunt, totuși, lingvist - și traducător.

Ei bine, tot spectacolul a fost tradus - o încălcare a regulilor spectacolelor de operă de pretutindeni, unde respectul față de original este suprem.

Și totuși, la București se cântă în limba română - iar traducerea este, din multe puncte de vedere, jalnică. Chiar dacă, în mare, s-au respectat replicile în succesiune, am descoperit multe „invenții” care nu prea aveau legătură cu originalul...

Să explic. Traducerea structurilor poetice formulate în vers este cea mai dificilă încercare pentru un traducător. Exprimarea literară liberă (dintr-un roman, de exemplu) dă mult mai multă libertate traducătorului. În schimb, versul - așa cum bine punctează bunul meu prieten Adrian Săhlean, excelent traducător al operei eminesciene și promotor al acesteia în Statele Unite, unde trăiește de câteva decenii - pretinde o înțelegere profundă nu doar a sensului, ci și a rolului rimei, al ritmului și accentului.

Nimic din toate astea nu am regăsit în traducerea lui Ernest Fazekas, actor (format la Târgu Mureș) bun la toate, trecut și prin jurnalism (ca rața prin apă). Îi găsesc o justificare în faptul că, în limba sa maternă, maghiara, accentul cade diferit față de limba română. E ca și cum ai spune „tre-BU-ie” în loc de „TRE-bu-ie”.... sau „pen-TRU-că” în loc de „PEN-tru că”...

Și atunci de ce să te înghesui să faci ceva pentru care nu ai har?

Eu am refuzat de câteva ori să traduc poezie. Pe de o parte, pentru că știam ce greu este, din perspectiva traducătorului; pe de altă parte, pentru că am scris și eu poezie și știu cât e de dificil să redai gândul profund care a stat la baza versului în forma sa finală. Ritmul, accentul și gândul merg mână în mână - iar traducerea trebuie să se realizeze la fel, doar respectând normele limbii țintă.

Greu...

Adrian ar putea spune mult mai multe despre asta. Încă nu i-am povestit, dar sigur va citi acest post - și mă aștept la o dezbatere „furtunoasă”...

O concluzie? Nu este pentru prima dată când spun că munca de traducător este foarte grea... și că traducătorul dedicat și inspirat este (sau trebuie să fie) cel mai complex om de cultură dintre toți...