Bad timing...

Săptămâna trecută, când mă pregăteam pentru o călătorie în Deltă, mi-am propus ca, atunci când voi reveni acasă, să scriu despre vacanțele unui traducător. Un subiect vast în sine, căci vacanțele traducătorului sunt adesea scurte, pe apucate, cu decizii last minute, pentru că vacanțele depind mereu de termene limită, proiecte existente sau așteptate - ca să nu mai vorbim de dificultatea de a te armoniza cu timpul liber al celorlalți membri ai familiei.

Dar, așa cum se întâmplă adesea - inclusiv cu vacanțele despre care e vorba mai sus - viața ți-o ia înainte și decide singură ce trebuie să faci, sau să spui.

Acum o săptămână mi-am pierdut o prietenă de-o viață, parte importantă din trecutul și prezentul meu. Locuia de ani buni dincolo de ocean și ne vedeam mai rar în ultimii ani: pandemie, probleme de sănătate la ambele capete. Dar vorbeam des și parcă distanța nu mai părea atât de mare. Era încântată de faptul că am reînceput saă scriu pe blog și comentam împreună fiecare subiect. Discutam despre subiecte care ne erau dragi amândurora - muzică, artă, proiecte, călătorii... Ultima oară când am sunat-o la telefon - cu patru zile înainte de momentul fatal - mi-a spus, pe un ton vesel, că are ceva de făcut și mă va suna ea. Dar acel telefon nu a mai venit...

Poate trebuia să revin eu, a doua zi? Să mă mai bucur de încă o conversație de suflet? Sau a fost mai bine așa, să îmi rămână în auz tonul ei vesel, care părea să promită lucruri bune?

A fost vorba despre bad timing?

În românește, asta înseamnă desincronizare - și suntem supuși ei în multe dintre momentele, importante sau nu, ale vieții noastre. Da, viața este un animal ciudat, complex și șmecher, care ne oferă mii de oportunități - doar că nu ne învață să le observăm atunci când e timpul lor, și nici cum să profităm de ele, în modul cel mai frumos și onest posibil. De multe ori, îți dai seama că ar fi trebuit să faci / să spui ceva, abia după ce momentul oportun a trecut.

Am trecut de câteva ori prin această experiență, care mi-a lăsat, de fiecare dată, răni adânci în suflet. Pentru că, în toate cele patru situații majore la care mă gândesc acum, a fost vorba despre oameni. Și nu oricare, ci personaje importante în piesa mea de viață. Acesta este doar cel mai recent dintre ele - și mă tem că nu e și ultimul. Pe toți i-am pierdut fără să pot să mai spun ceva „înainte de...” Prețuiesc și acum prezența lor magică în viața mea, atâta cât a fost - și tânjesc după mai mult... dar nu se poate. Și, în fiecare caz, mi-am dat seama că a existat un moment în care comunicarea firească s-a oprit puțin înainte de momentele fatale. Lăsând în urmă mii de cuvinte nespuse.

Știu, e imposibil să te sincronizezi perfect cu tot ceea ce ar putea fi important. Uneori credem că am pierdut o ocazie - un contract, o întâlnire cu prietenii, o excursie, un alt job, un alt loc în lume.... și, peste ceva timp, îți dai seama că viața a ales bine în locul tău, că evenimentele ratate sunt înlocuite, rapid, de altele mai favorabile. Asta e partea bună a lucrurilor.

Dar pe acelea le accepți firesc în mersul vieții și treci mai departe, aproape uitându-le. În schimb, cele irosite te dor întreaga viață. Te întrebi ce ai mai fi putut face în plus, pentru ca firul să nu se rupă - deși știi precis că nu a depins de tine. Te întrebi cum vei acoperi, chiar și superficial, golul rămas în viața ta și în suflet - și nu se poate.

Da, uneori pare că viața este un șir nesfârșit de sincronizări și desincronizări; ele plutesc în timpul tău ca niște fluturi pe care cu greu îi poți prinde, dar rămâi cu atigerea miraculoasă a aripilor lor.

Patru oameni importanți pentru mine, de vârste diferite, care au evadat din viața mea pe neașteptate.

Și nici nu știu dacă e bine să vorbesc despre asta - dar e un fel de exorcism mental necesar, ca o speranță de vindecare.