O aniversare ciudată

Un an cum nu a fost altul.

Exact acum un an, tot într-o vineri, mă confruntam cu cel mai teribil coșmar și, preț de o noapte nedormită, mă întrebam ce e de făcut. Am trecut de spaima primului moment și am decis că trebuie să acționez. Mai întâi i-am spus vestea unei prietene, care a promis că îmi va face cunoștință cu un medic specialist. De atunci nu am mai discutat despre asta.

Nu-mi place să mă bazez pe promisiuni. Așa că, în miez de noapte, am început să caut soluții pe internet. Am găsit clinica potrivită și, a doua zi, chiar m-am gândit să merg până acolo. Era totuși sâmbătă, așa că am decis să aștept până luni.

Pe HBO, aproape obsesiv, Bohemian Rhapsody... I got my sentence / but committed no crime...

Luni eram deja pe mâna unui medic, pentru investigații, iar peste încă o săptămână știam deja data operației.

Restul e oarecum în ceață. Am râs, am glumit, mi-am descoperit un optimism absolut sincer care i-ar fi mirat pe toți - dacă aș fi vorbit. M-am bucurat de Festivalul Enescu până în preziua operației - și chiar și după, pe telefon, cu căștile în urechi.

În afară de acel prim telefon, am mai vorbit cu trei persoane, pentru că știam că în spital voi avea nevoie de ajutor. Două au „dispărut” în ceață, deși îmi garantau prezența. A treia a fost cea care a stat cu mine în spital o noapte întreagă, până când m-a știut în siguranță.

Perioada de refacere a început bine și cu noroc. Am evitat dramele prin care au trecut alții, altele. Doar controale de două ori pe săptămână, apoi o dată, plus tratament. Și medici care îți dau încredere.

Pe la începutul lui februarie deja mă simțeam mai puternică. Mă pregăteam să fac plimbări mai lungi, să mă întâlnesc cu prietenii, să reîncep să lucrez la calculator, aveam idei pentru articole noi și materiale pentru cursuri.

Și atunci, brusc, a început nebunia numită COVID-19.

Privind în urmă, cred că lunile de relativă izolare de după operație au fost șansa mea să evit o eventuală depresie. Le privisem ca pe o perioadă necesară de respiro, de odihnă după un alt an greu. cu normă dublă la facultate; șansa să dorm mai mult, să-mi creez un program organizat, cum nu mai avusesem niciodată.

Din nou izolare? Forțată fiind, a fost mai greu de suportat, dar de data asta am avut mai multă lume în jur. Aflaseră mai mulți despre situația mea și mi-au sărit în ajutor - rude, prieteni, vecini, studenți actuali sau foști.

Cam atunci am aflat că nu pot face nimic „productiv” pe tot parcursul concediului medical. Plănuisem să mă apuc de o traducere de carte... dar a trebuit să renunț. Aveam 6 candidați la licență - și am aflat că nici lucrările lor nu pot să le semnez, în postura de coordonator - dar am continuat să lucrez cu ei pe Zoom - un excelent exercițiu de predare online.

Și așa am descoperit - din nou - ce mult îmi place tehnologia. Că ea ne salvează de fiecare dată - mereu cu ceva nou, mereu mult înainte de capacitatea noastră, a oamenilor, de a accepta șocul tehnologic.

De ce scriu despre asta, deși nu are legătură directă cu traducerea?

Pentru că la televizor este din nou Bohemian Rhapsody.... O urmăresc altfel acum, ca pe un prieten drag ce mi-a însoțit clipele grele, de care mi-am amintit acum. Și chiar este o mică bijuterie cinematografică.

Da, plănuisem să scriu despre tehnologie și Martec's Law - despre care am citit lucruri interesante în ultimele zile. Promit să revin asupra ei - ar fi o temă interesantă de inclus în cursul de Risk Management in Translation...