TRADUCERI VECHI, TRADUCERI NOI

În ultimii ani – să spunem, cu precădere în ultimul deceniu – am constatat o creștere semnificativă a numărului de traduceri din autori clasici (de la Platon până la Shakespeare) care se adaugă celor deja existente – și nu puține. Firesc, mi-am pus întrebarea: de ce este nevoie de traduceri noi ale acelorași opere, când literatura contemporană ne oferă atâtea exemple valoroase care așteaptă în zadar să fie traduse? De ce este tentat traducătorul să meargă pe drumuri deja bătătorite, în loc să accepte provocarea textului proaspăt, nou-nouț, pentru a fi primul care îi descoperă valențele stilistice și care îl dăruiește, mai departe, cititorilor doritori de nou?

Dincolo de a fi o modă, retraducerea este uneori necesară, mai ales în cazurile în care timpul scurs între două variante este suficient de lung încât să fi fost martorul unor modificări substanțiale în limba țintă. Normele de scriere s-au modificat și ele, de mai multe ori, în ultima jumătate de secol. Limba este un organism viu, în permanentă schimbare; ea se îmbogățește continuu, se adaptează la cerințele vremii și adaugă termeni noi (sau renunță la alții, considerați a fi depășiți) care pot, la urma urmelor, să constituie un plus de valoare în actul de redare a textului clasic. Dar este oare acesta un motiv suficient?

Desigur, obținerea drepturilor de publicare este infinit mai ușoară – și mai ieftină, dacă nu chiar gratuită – pentru operele scrise în alte timpuri decât pentru cele contemporane. Costurile de editare sunt un factor de primă importanță pe piața cărții din zilele noastre. Cu mici excepții, se caută cărți contemporane care să fie o garanție de succes la public, indiferent de valoarea lor reală, pentru ca aceste costuri foarte mari să fie acoperite în timp scurt. Calculul rece înlocuiește uneori calitatea, pentru că editurile trebuie să trăiască, iar sumele astfel economisite fac loc, printre rânduri, reîntoarcerii, pentru scurt timp, la marile opere ale lumii.

Traducătorul este la rândul său prins în acest joc nedrept. Pe de o parte există orgoliul de a-și lega numele de cel al clasicilor; pe de altă parte, fiecare dintre noi avem dreptul să credem că avem talentul necesar pentru a transforma un lucru bun în ceva și mai bun.

Un exemplu relevant: piesele lui Shakespeare. De la Gala Galaction până astăzi, o listă impresionantă de intelectuali români de mare anvergură – între care trebuie menționați Leon Levițki, Dan Duțescu, Mihnea Gheorghiu, Ion Frunzetti, Dan Grigorescu – s-au aplecat asupra versului scris în Middle English pentru a-i găsi replica perfectă în limba română. Sunt destui cei care consideră că aceste încercări au fost încununate de succes. Și totuși, în ultimii ani s-a trecut la publicarea unei noi serii de traduceri, datorate unui grup de traducători contemporani mai puțin cunoscuți dar la fel de talentați.

Cui se adresează aceste traduceri? Numărul celor care ar putea fi interesați să-l descopere pe Shakespeare, pentru prima dată, în zilele noastre este foarte mic – între aceștia numărându-se, în principal, studenții care urmează cursurile de filologie și, eventual, profesorii lor. Generațiile mai vechi au deja, în bibliotecă, cel puțin o variantă de traducere anterioară și e posibil să se fi atașat de una sau alta dintre acestea, astfel încât să nu mai dorească să cumpere o nouă ediție. Lansările de carte adună, de cele mai multe ori, un număr mare de curioși și de prieteni ai autorilor, mai ales în timpul târgurilor de carte, atunci când și prețul este unul ceva mai convenabil. Ulterior, cărțile împodobesc rafturile librăriilor, iar numărul vânzărilor scade dramatic.

Așadar, revenim la aceeași întrebare arzătoare pe care am mai pus-o și în alte rânduri: pentru cine traducem? E suficientă iluzia implicării personale în marea literatură pentru a schimba mentalități sau simple obiceiuri culturale?

Dar, mai ales, de ce insistăm să redescoperim trecutul, lăsând prezentul cultural aproape neatins?

Revenirea la trecut pare să fie o marotă a contemporanilor noștri, pe toate planurile. Într-un fel, ea constituie un semnal de alarmă. Pare că prezentul nu este suficient de sigur pentru a fi luat în seamă. Păstrând proporțiile, revenirea la Platon sau la Shakespeare seamănă, oarecum, cu dacomania care înroșește paginile de internet în ultimii ani. Trecutul conferă o consacrare, o aparentă siguranță a valorii pe care – în egală măsură în literatură și în viața de fiecare zi – prezentul nu o poate oferi.

Și totuși, ambele aparțin unui spațiu imaginar pe care l-aș denumi „ficțiunea credibilă”. Așa cum ne place să credem într-un trecut glorios, care să compenseze toate tarele prezentului, tot astfel ceea ce denumim „marea literatură” clasică poartă cu ea garanția satisfacției intelectuale oferite mai multor generații care ne-au precedat. Așadar continuăm să acceptăm ficțiunea pentru că este credibilă, refuzând ceea ce oferă prezentul pentru că noi, cei de acum, nu putem oferi aceleași garanții de valoare pentru viitor. Tendințele și curentele se succed cu mare rapiditate iar plăcerea personală nu mai poartă întotdeauna girul „formatorilor de opinie” de care încă mai avem nevoie...

Oricare ar fi motivul, traducătorul se află în situația unei alegeri dificile: fie se dedică operelor cu o valoare unanim acceptată din perspectivă istorică, legându-și definitiv numele de acestea, fie riscă să rămână în anonimat, în cazul în care opera contemporană aleasă pentru traducere nu va trece proba timpului sau nu va aduna un număr de cititori suficient de mare pentru a fi luată în considerare în competiția valorii.

Și încă o întrebare arzătoare: de ce nu instituim aici o tradiție a traducerii în alte limbi a operelor autorilor români, chiar cu riscul unor imperfecțiuni de redare în limbile țintă? În mod convențional, se merge pe ideea că un traducător nativ cunoaște mai bine elementele dificile, de rafinament, ale limbii țintă; totuși și acela rămâne dator în privința cunoașterii limbii sursă, pe care este imposibil să o cunoască la fel de bine. În acest domeniu șansele autorilor contemporani ar fi mult mai mari, căci majoritatea dintre ei cunosc suficient de bine o limbă străină și și-ar putea traduce propriile opere, ale căror înțelesuri le cunosc cel mai bine. Iar traducători foarte buni, care pe lângă buna cunoaștere a limbi române să aibă talentul și competențele necesare pentru a le reda în limbile de circulație internațională există în număr suficient de mare. Să fie doar o problemă de cerere și ofertă? Sau traducătorul străin, deși „costă” mult mai mult, oferă șansa editurilor străine (chiar minore) care reprezintă o carte de vizită mai reprezentativă pentru omul de cultură de aici?

Poate că o susținere mai evidentă a unui astfel de demers, din partea Uniunii Scriitorilor – așa cum este ea astăzi, cu bunele și relele sale – ar fi de ajutor. În momentul actual, însă, premiile instituite pentru traducerea lucrărilor internaționale nu sunt dublate de premii pentru traducerea operelor autorilor români, de către români.

Deocamdată, ne mândrim cu traduceri și publicări internaționale plătite de instituțiile noastre de cultură care, în destule cazuri, cumpără apoi cea mai mare parte a exemplarelor, pur și simplu pentru că traducerile din literatura țărilor „mici” ocupă un procent foarte mic din interesul cititorului extern – așa cum arătam într-un articol anterior. Totuși, în ultimii ani, situația s-a îmbunătățit mult, grație colaborării culturale dintre aceste țări – majoritatea din centrul și sud-estul Europei, unite nu doar prin dramele istoriei recente ci și prin apetitul constant pentru cultură. Cehia, Slovenia, Ungaria, Polonia oferă găzduire traducerii lucrărilor autorilor români contemporani într-o măsură infinit mai mare decât o vor face vreodată America, Anglia și Franța la un loc. În spațiul „ficțiunii credibile” însă, tocmai acestea din urmă sunt cele la care aspiră, cu insistență, orice autor român, din același motiv al garanției convenționale a valorii.

Relația traducătorului cu literatura contemporană rămâne una dificilă, ținând cont de imaginea pe care fiecare parte și-o formează despre valoare și permanența acesteia. Dar este loc suficient pentru toți în această lume a contrastelor și fiecare gen literar își are rostul său. Cred în sinceritatea și pasiunea traducătorilor care preferă să accepte provocarea marilor opere literare de altădată dar, în același timp, cred că este nevoie și de o generație care să deschidă drumuri noi și care, respectând în continuare valorile trecutului, să nu se mai agațe de acestea.

Din fericire pentru perspectivele de viitor ale traducătorilor, literatură continuă să se scrie – la noi și pretutindeni. Cei care consideră că utilizarea competențelor doar pentru textele specializate reprezintă o abdicare de la menirea lor reală vor avea, în continuare, suficient de multe variante din care să aleagă – chiar dacă alegerea va depinde în mare parte, ca și acum, de selecția făcută de edituri în funcție de considerente de piață. Vor continua să creadă în talentul lor – aproape la fel de mult cât și în cel al autorilor traduși – și în șansa de a-și lega numele de valori deja consacrate.

Traduceri noi ale unor opere din alte epoci vor continua să existe, marcând atât evoluția limbii cât și dorința de afirmare a tinerilor talentați. Nu este nimic rău în asta – cu condiția să existe cu adevărat cerere pentru ele, din partea noilor generații de cititori.