PENTRU CINE TRADUCEM?

Nu de puţine ori, traducătorul se concentrează exclusiv asupra textului sursă pe care îl are în faţă, ignorând cu desăvârşire relaţia traducerii cu cititorii, utilizatorii finali ai acestuia. Este mai uşor să răspundem la întrebarea „de ce traducem piesele lui Shakespeare?” (sau poezia lui Baudelaire, sau romanele şi nuvelele lui D.H. Lawrence – şi aşa mai departe) decât să ne gândim cui anume se adresează aceste traduceri. Răspunsul (dacă ne-am pune această întrebare) este ceva mai uşor în cazul textului specializat, deoarece utilizatorii acestuia sunt, de obicei, specialiştii din domeniul respectiv, sau un public ceva mai larg (dar nedefinit), în cazul în care textul în cauză apare în publicaţii de promovare a unei anumite activităţi.

Cu excepţia cazurilor, din ce în ce mai rare, în care traducătorul alege el însuşi textul pe care îl va traduce, în speranţa că se vor găsi şi alţii (din nou, în număr nedefinit) care să fie interesaţi de textul respectiv, acceptarea unei comenzi nu are în vedere şi publicul căruia aceasta i se adresează. Traducem pentru că ni s-a oferit un anumit text (sau am ales unul dintr-un număr oarecare de variante), convinşi că publicul ţintă este în responsabilitatea editurii sau a clientului care face propunerea.

Aşadar – cât de mult contează publicul căruia i se adresează traducerea?

Prin anii 80, teoria scopului (Skopostheorie), propusă de Katharina Reiss şi Hans Vermeer şi dusă mai departe de alţi reprezentanţi ai şcolii germanice de traductologie, între care şi Justa Holz-Mänttäri sau Christiane Nord a făcut mare vâlvă printre teoreticieni şi practicieni deopotrivă. Ideea de a adapta stilul structura şi corpus-ul lingvistic folosit la scopul pentru care traducerea era realizată a adus, pentru prima dată, publicul cititor în atenţia traducătorului. Exemple practice sunt multe, inclusiv în cazul textului literar – şi aş aminti aici doar seria de traduceri din opere literare (Shakespeare, Oscar Wilde, Bernard Shaw sau alţii) pentru copii, o serie care a apărut şi în România şi al cărei scop era, într-adevăr, familiarizarea tinerilor cititori cu aceste opere, adaptate la nivelul de maturitate şi înţelegere al acestora.

Chiar dacă interesul pentru modul de receptare a unei traduceri este justificat, nu cunosc prea mulţi traducători (în afara celor care dau atenţie pregătirii teoretice şi au parcurs, în anii de studiu, textele teoreticienilor mai sus menţionaţi) care să aibă în vedere, în formatul final al traducerii, de aşteptările celor ce le vor citi traducerile. În general, sau cel puţin pentru traducătorii români, textul primează şi doar autorul este cel căruia i se dedică actul de traducere; publicul cititor trebuie să se adapteze, vrând-nevrând, la nivelul operei. Celebritatea unui traducător nu rezultă din adaptarea sa la public, ci numai din felul în care înţelege şi redă, cu exactitate, ideile autorului, aşa cum sunt ele expuse în opera originală.

Şi totuşi publicul contează. Ne plângem adesea de preţul mare al cărţilor, de dezinteresul vădit pentru marile opere literare (în întreaga lor complexitate) în comparaţie cu literatura „uşoară”, fără pretenţii de capodoperă, sau de promovarea excesivă a volumelor din seria „succesului în cinci (sau zece, sau 20) paşi simpli...” Noile traduceri (aşa-numitele retraduceri) ale marilor opere au un succes limitat, doar printre cunoscători sau publicul care se doreşte „elitist” (în mod justificat sau nu) şi, dincolo de ecourile imediate ale lansărilor, cărţile respective rămân în rafturi pe termen nelimitat.

Totuşi, se uită faptul că traducătorul este, la rândul său, cititor. Intelectual fiind, el iubeşte cartea „bună”, de calitate, chiar dacă timpul alocat acesteia este limitat de însăşi activitatea căreia i se dedică în fiecare zi. Dacă se întâmplă ca traducătorul să fie, în acelaşi timp, teoretician sau profesor, el îşi îndreaptă atenţia şi spre cărţile necesare dezvoltării sale în direcţiile respective. Dar traducătorul-cititor este o excepţie; marea majoritate a oamenilor care vin în contact direct cu cartea sunt oameni de profesii diferite, cu aşteptări diferite şi pentru care cartea, privită în general, are semnificaţii diferite.

În postura de cititor, am avut de multe ori sentimentul că traducătorul şi editorul au făcut o treabă de mântuială, urmărind doar un câştig imediat pe piaţa cărţilor, deşi nu se poate face o generalizare deoarece, spre cinstea lor, există edituri care îşi respectă cu succes statutul, chiar cu riscul unor pierderi financiare. Că în multe cazuri redarea corectă în limba ţintă (româna, în cazul nostru) este încălcată sistematic, în favoarea traducerii literale, oarecum automate, fără a se acorda atenţie sensului profund al cuvintelor şi mesajului acestora, aşa cum este el propus de autor. La curs, le dau adesea studenţilor mei exemplul traducerilor romanelor scrise de Agatha Christie, publicate la începutul anilor 90, înainte ca editura Humanitas să poată obţine drepturile de editare ale acestora. Ei bine, acele traduceri sunt un exemplu relevant pentru „aşa nu!” – cu expresii-tip („idioms”) traduse mot-a-mot, fără grijă pentru sens, cu sinonime alese la întâmplare şi elemente de stil ignorate cu desăvârşire. Exemplele de acest fel ar putea continua căci, chiar şi astăzi, continuă să existe editori care preferă să lucreze cu traducători începători sau slabi (însă cu pretenţii financiare reduse), de dragul reducerii la limită a costurilor.

Există însă şi traducători foarte buni, pentru care lupta cu cuvintele devine o luptă cu propria lor creativitate şi, ca efect, ajung să trădeze intenţiile autorului. Ce anume citeşte iubitorul de carte, în acest caz? Opera-sursă sau o nouă operă, adesea de valoare, dar al cărei co-autor este traducătorul? Prea puţini dintre cititori au prilejul - şi chiar şi cunoştinţele necesare pentru a compara originalul cu textul tradus. Riscul cel mai mare apare, însă, la traducerea textelor specializate în care se consideră, adesea, că redarea corectă a termenilor specializaţi este suficientă pentru înţelegerea întregului document, chiar dacă aşezarea acestora în structura unei fraze este deficitară. Se mizează, greşit, pe toleranţa publicului-ţintă al acestor documente, după formula „dacă mesajul e clar, restul nu mai contează.”

Aşadar – ne vom gândi mai mult la cei cărora ne adresăm, atunci când traducem? Ar însemna o schimbare profundă de mentalitate în timp scurt. Tradiţionalismul traducătorului – dar şi cel al cititorului român, gata oricând să ierte necondiţionat – rămâne, deocamdată, o piedică. În cele mai multe cazuri se menţine prăpastia dintre cei care consideră că traducerea este, exclusiv, o activitate practică bazată pe talent personal şi cei care îmbină creativitatea cu o bună cunoaştere teoretică în sprijinul autorului şi al cititorului.

#cititor #scop #Skopostheorie #retraducere #mesaj