CE ESTE, DE FAPT, TRADUCEREA?

În limba engleză “translation” poate fi regăsit în mai multe domenii şi există voci care afirmă că termenul a fost preluat, în lingvistică, din spaţiul ştiinţelor. Oricum ar fi, traducerea ne poartă cu gândul spre un “transfer de informaţie” dintr-o limbă “sursă” într-o alta, denumită “ţintă” – care are ca scop promovarea subiectului respectiv în culturi diferite faţă de aceea care i-a dat naştere. Şi, mai ales, un transfer care trebuie să respecte întrutotul specificul structural şi stilistic al originalului, astfel încât să nu existe riscul de falsificare a mesajului acestuia.

De cele mai multe ori, când se vorbeşte despre traducere se înţelege, de fapt, traducere literară. Pentru publicul larg este aproape necunoscută existenţa altor domenii în care traducătorul este absolut necesar, iar promovarea în media a altor tipuri de traducere – şi, ca să fim sinceri, inclusiv a dificultăţii şi importanţei profesiei de interpret de conferinţă, alături de cea de traducător – este aproape inexistentă. De aceea cred că, înainte de orice altceva, e bine să găsim răspunsul la întrebarea:

CE ANUME TRADUCEM?

Desigur – literatură. Traducerea literară continuă să trezească interesul unui mare număr de cititori din culturi diferite care, în lipsa ei, nu ar mai putea avea acces la opere literare fundamentale scrise de autori din întreaga lume. Plăcerea de a citi o operă în original continuă să existe dar, în comparaţie cu numărul total al locuitorilor lumii, cei care cunosc suficient de bine o limbă străină – sau poate chiar două, trei sau mai multe – sunt relativ puţini. Ceilalţi trebuie să se încreadă în talentul traducătorului şi în selecţia făcută de edituri.

Trăim într-o lume în care viteza şi eficienţa sunt concepte definitorii pentru tot ce ne înconjoară. Cât timp îi trebuie unui traducător să redea întreaga bogăţie de înţelesuri din piesele lui Shakespeare, romanele lui Dostoievski sau Balzac? Se va baza el, astăzi, pe traducerile anterioare sau va lua întregul proces de la început, încercând să descopere piatra rară, bine ascunsă, ca şi cum ar fi primul care ajunge la ea?

În urmă cu un an, într-un discurs ţinut în cadrul unei conferinţe la care am fost invitată în postura de keynote speaker, am dat exemplul unui remarcabil traducător contemporan al poemelor eminesciene care recunoştea că i-au trebuit trei ani pentru a duce la bun sfârşit doar traducerea „Luceafărului”. Trei ani? Da. Demersul pornise dintr-o pasiune personală, dar nu a fost limitat de nicio constrângere din partea unei edituri; abia după ce traducătorul s-a considerat satisfăcut de rezultate a decis să propună el însuşi publicarea, găsind, în cele din urmă, o editură care să-i îmbrăţişeze proiectul.

Pentru că, la rândul meu, am tradus şi opere literare pot spune că astfel de cazuri sunt astăzi foarte rare. Editurile sunt supuse presiunilor financiare justificate de o piaţă în continuă schimbare, unde competiţia este dură, mai ales după apariţia cărţilor electronice (e-books). Preferinţele cititorilor s-au schimbat, ei lăsând în urmă marile opere literare în favoarea literaturii uşoare, relaxante, scrise după un „tipar” prestabilit, fără mari pretenţii conceptuale. Cărţi care se vând astăzi uşor, într-un număr mare de exemplare, oferind astfel editorilor posibilitatea ca, măcar din când în când, să „strecoare” câte un titlu consacrat.

Aşadar, traducătorul literar se află în faţa unei dileme: să dedice câţiva ani din viaţă traducerii unei opere de calitate, aleasă de el, fără să aibă siguranţa că ea va fi publicată – sau să accepte oferta editurilor, cu dată precisă de predare a manuscrisului şi siguranţa unei răsplăţi financiare sigure, chiar dacă, de cele mai multe ori, redusă ca valoare?

Acum câteva decenii, traducătorul avea posibilitatea de a se dedica exclusiv traducerii literare. Astăzi, inclusiv din raţiuni financiare, acest lucru nu mai este posibil.

Şi atunci – ce traducem?

Traducerile specializate sunt, de cele mai multe ori, trecute în umbră. Ele nu aduc glorie celui care le realizează, însă pot garanta pâinea zilnică. Treptat, traducătorul a fost obligat să se adapteze la noile tehnologii; creionul şi caietul, sau maşina de scris de odinioară au fost înlocuite de computer iar talentul de a manevra comenzile acestuia a devenit obligatoriu. Domenii complexe în care prezenţa traducătorului este absolut necesară – cum ar fi localizarea informaţiilor incluse în aplicaţiile de pe telefoanele mobile, sau din paginile de web ale marilor producători de bunuri – necesită azi abilităţi tehnice şi de comunicare specifice, fără de care calitatea produsului final are de suferit.

Organizaţiile internaţionale – ONU, NATO, Uniunea Europeană şi altele – acordă o importanţă din ce în ce mai mare traducătorului şi, nu în ultimului rând, interpretului de conferinţă. În lumea reală, literatura rămâne un hobby, nu o profesie. Lumea de astăzi este multiculturală, iar mesajul pe care îl transmite traducătorul acoperă subiecte de importanţă majoră, în plan juridic, economic, politic sau social. Precizia şi calitatea redării reprezintă cerinţe absolute ale meseriei, cu nimic mai prejos faţă de actul literar.

Şi totuşi... de ce nu se vorbeşte mai mult despre traducătorii specializaţi? După părerea mea, orice absolvent al unei facultăţi de profil, având cunoştinţe solide de limbă şi stilistică, poate traduce o operă literară, însă pentru traducerea specializată este nevoie, pe lângă acestea, de cunoaşterea perfectă a unor norme teoretice şi a terminologiilor de specialitate din diferite domenii. O muncă asiduă, pe parcursul unei vieţi întregi.

#hobby #traducerespecializată #traducereliterară